Întunericul în lumină s-arată,
Pentru mintea în tihnă prea curată,
Împietrind rădăcinile firave,
Ale crescândelor suferiri suave...

Nu ajungem o gândire înceată,
Căci din fire nu știm ce ne așteaptă,
Crezând că a ei sclipire e moartă,
Din privire aude altă soartă...

Mereu ne înecăm în noduri lăsate,
Iar ei văd doar bine în lucruri stricate.
Și nu suntem mulțumiți de mai nimic,
Pe când ei nu amorțesc stând în loc mic...

Mereu omul este hain din cale afară,
Chiar dacă îi e capul în pământ sau în afară
Și așa noi nu ne vom împăca niciodată,
Căci tot după hrană vânăm vreme îndelungată...