Undeva în mine e liniște,
nu aceea care vine după ceartă,
nici cea dintr-o sală goală,
ci o liniște vie,
ca o pădure care respiră încet
înainte de ploaie.

Nu știu când a apărut.
Poate într-o zi în care nu s-a întâmplat nimic,
dar sufletul a înțeles ceva.
Poate atunci când nu mai aveam întrebări,
doar o nevoie de a sta locului,
cu ochii deschiși
și palmele goale.

Există un timp care nu se măsoară în ceasuri,
ci în felul în care o privire te atinge
fără să spună nimic.
În tăcerea aceea dintre două persoane
care nu mai au nevoie de cuvinte.
Într-o clipă care nu cere nimic de la tine,
doar să fii.

Uneori, mă ascund în mine,
nu de lume,
ci ca să-mi aduc aminte cum e
să respir fără vină,
să privesc fără frică,
să simt fără să explic.

Am învățat că nu tot ce doare
trebuie reparat,
că unele dureri nu cer răspuns,
ci doar o lumină aprinsă într-o cameră mică
unde sufletul așteaptă
să fie văzut.

Sunt clipe în care viața e un drum gol,
și pașii se aud prea tare.
Altele în care totul e prea mult:
voce, gând, cerință, zgomot.
Și-atunci închid ochii,
nu ca să fug,
ci ca să mă întorc.

În mine există un loc
unde nu trebuie să fiu puternică.
Pot fi doar eu.
Fără mască,
fără rol,
fără comparații.

Uneori, mă plimb pe-acolo
cu pași ușori,
ca într-un vis în care nu sunt pierdută,
ci doar între versiuni ale mele
care se țin de mână,
chiar dacă n-au fost mereu de acord.

Nu scriu ca să impresionez.
Scriu ca să nu uit.
Că liniștea e o formă de curaj.
Că a fi blând e o alegere.
Că nu trebuie să ai mereu un răspuns,
ci doar o inimă deschisă.

Și dacă cineva,
citind,
va simți că nu e singur —
atunci a meritat.