pretind că înțeleg sensul minusculei vieți
în care mi-ar plăcea să mă lăfăi până la capătul literei mari
să îmi închipui lumea sub forma dorințelor mele ascunse
sub soarele anzilor cordilieri
pe mările oceanului arctic
sau răsfoind culori în inima pădurilor japoneze de bambus
lingând un sorbet de fistic
ca și când aș putea să aleg
ascultându-mi aorta

simt cum trec la braț zilele ca niște copile impertinente
cu rochițe flu-flu și baloane de săpun colorat
șotroane pe asfalt îmi amintesc sensul căsuțelor în care să sari fără a depăși linia


îmi place dimineața cafeaua cu lapte
turcoazul, mătasea, roua din jurul casei și glasul tău ferm ce mă cheamă la masă
iar clipa aceasta-mi miroase a măr verde

am învățat văzduhul pe de rost și formele norilor nimbus
știu exact când se pleacă din jurul copacilor mari
înțeleg din priviri liniștea, am o senzație stranie
că am cules păpădii din inima vechilor harpe

am învățat să tac, să îmi înfășor gândul în rochia cea lungă
să înțeleg timpul
și să mă înfig în jurul brațelor lui primitoare
desenându-i căsuțe și catamarane pe piept
cu mâinile acestea firave cu care plămădesc lumea
într-o nemărginire lucidă.