în tâmpla mea crește o pădure de sârmă,
unde corbii se ceartă cu becurile stinse

îmi cos inima cu ață de neon,
și râd-
de parcă tăietura ar fi o fereastră spre cer

din rană țâșnește focul,
înghite pădurea, corbii, și chiar noaptea-
până rămâne doar un cuvânt
ars, dar viu-

mă numesc iubire.