credeam că durerea-i monedă
și o poți cheltui într-un bar ieftin,
pe o băutură tare și un om nepotrivit.

că pleoapele sunt obloane
trântite după prea mult alcool,
închizând în nepăsare orașe întregi.

am învățat să păstrez tăcerea
ca pe o bucată de zahăr învelită în staniol –
o folosesc când vreau să îndulcesc
un espresso și un regret.

diminețile curăț geamurile
de praf și de semne de degete
lăsate în urma unei nopți de amor.
e un ritual.

las totul să strălucească rece,
ca o lamă de ras.
ating din întâmplare artera
pe unde inima își șlefuiește respirația
după galopul sălbatic al sentimentelor.

când plouă, picăturile pe sticlă
seamănă cu vieți alternative
pe care le-am refuzat,
fiindcă nu erai tu acolo.

seara mă întind,
aud cum pereții respiră dragostea noastră:
miros a sânii tăi
și-a amintiri necoapte,
dar se lasă rupte și savurate,
ca piersicile.

totul e la locul lui.
până și singurătatea
am sculptat-o din timp,
ca să am ceva solid de sprijinit
când picioarele ignoră drumul spre casă.

iar dacă mă întrebi ce simt,
o să-ți spun că sunt arhivar
al propriului dezastru.
cataloghez fiecare fisură
ca să înțeleg prin care ai evadat.