Suprafețele încurajează credința, punându-ți
sub umerii dezgoliți convingerea străbaterii, că
poți zbura. Înțelegi că înălțarea fizică te adâncește
în materie, cu cât mai sus, cu atât mai înăuntru, dar
niciodată dincolo. Palmele încurajează geometria
să spere că este un poem despre realitatea ta cu
cât mai simplă, cu atât mai liniștitoare. Doar colțurile camerei în care desenez cai nu vor fi niciunde
articulații, ci intersectări ale goanei cu somnul,
până nu le privești cum îți strecoară elipse sub
pașii goi; străbătând spațiul până la tine, îl ascund
în din ce în ce mai departele nostru, până tu articulezi suspinînd de lângă tuci: “Of, Doamne, iar se
coțăie mâțele!” parcă de dincoace de lume.