îmi plac alunele
pentru zgomotul lor mic, sec,
precum portiera trântită înainte de ultimul argument.

nu explică nimic,
dar închid discuția,
ca anumite răspunsuri:
scurte, reci, fără drept de apel.

gustul lor uscat
(când sarea e pusă cum trebuie)
mă duce cu gândul înapoi
la mesele lungi de duminică,
unde friptura mamei soacre se încăpățâna să iasă scorțoasă,
iar unchiul Ghiță ne informa, stând în două picioare,
că viața de familie e foarte asemănătoare
cu o oală de sarmale – nu contează
ce ai pus înăuntru,
important e să fie bine împachetat și, mai cu seamă,
să ai mereu un ardei aprig
la îndemână.

eu mestecam pe furiș alune,
până se hotăra cine unde să șadă,
și mă ștergeam discret de ulei
pe fața de masă.

mirosul lor, de prăjit,
se agață (și asta e enervant) de degete ore întregi,
asemănător acelui „ți-am zis eu”
care supraviețuiește oricărui pact
post-negociere.

alunele sunt imposibil de împărțit.

întinzi punga și în mâna celuilalt
se răstoarnă mai mult de trei sferturi
(boabe curate, constați asta în timp ce scotocești printre coji,
cu ochii după un coș de gunoi în care să arunci ambalajul).

am cunoscut, totuși,
doi tineri care – din motive pe care între timp le-am uitat –
găseau timp și o deosebită plăcere
în a-și oferi unul altuia până la ultima boabă,
folosindu-se pentru acest procedeu
exclusiv de țuguierea dibace a buzelor.

(un spectacol tandru, desigur,
pe care ezit să ți-l readuc în memorie,
în timp ce-ți cer să te dai puțin la o parte de la chiuvetă,
ca să arunc cojile,
despre care vei spune, previzibil și foarte acuzator,
că ți le-am înșirat ca un nesimțit
peste tot.)