Tocind cu aripile tale vântul
Când zbori timid spre-al meu mormânt,
Te-aștept să răscolești pământul,
Să-mi spui c-am fost, dar nu mai sunt...

Spre asfințit mi-e crucea înălțată,
Dar eu cobor prin datini spre trecut.
Mi-e doar speranța ne-ntinată
Prin candele pline de mir și vis de lut.

Te simt, dar vreau să mor din nou
Cand Luna strălucește-n noapte,
Iar colțul de lumină din cavou
Mi-e nemurire prinsă-n șoapte...

Nu vreau să zbor acum spre amintiri
Ce le-am trăit din nou când am apus...
Departe sunt de mine, de priviri
Știind ca ai venit, iar eu m-am dus...

Ce v-a fi fost din mine sentiment dorit
Nu s-a pierdut când ai clipit.
Ai revenit în gând și-ai năruit
Când zboru-n vânt mi l-ai tocit...

Prea dulce e tristețea asta-n cimitir
Sau doar amar pe buze, gând nespus...
Sarută-mi oasele cu mir
Să-ndrept speranța-mi spre Apus...

Ce ierni urmează să-mi dea foc
Cand Tu, revii cu șoapte-n lumânare?
Sunt eu altar, sau doar un troc
Prin focul stins de mine in uitare?

Nu-mi mai șopti Speranță, să revin
La viață, simț, sau doar imbrățișări,
Căci de-aș veni, aș sta puțin
Cutreierând prin vis cărări...

Nu vreau ca vara care stă să vină
Să-mi lumineze-adânc Nemărginirea,
Știind că-n suflet Răstignirea,
E întuneric prin lumină!

Nici simple ploi nu am prin moarte,
Doar gânduri prin uitare răscolesc,
Căci deschizând a vieții carte
Doar frunze de uitare mai găsesc...

N-am fost aici, dar parcă-mi amintesc,
De vor fi fost doar șoapte și uitare,
Aș vrea să-ți spun că mă căiesc
Și-aș vrea să fiu Imbrățișare...