când îmi amintesc - totul pare cunoscut și totuși altfel.
umbrele s-au parfumat cu anii duși.
o frunză veche, crescută dintr-o teamă,
își împăturește verdele în somnul meu,
ca o pagină de jurnal, o scrisoare fără expeditor.

amintirea-mi arde fără să lumineze.
își face loc în sevele mele,
ca un râu orb care încă știe
unde a fost muntele.

uneori, când ating o fotografie,
îmi înfloresc degetele.
doare puțin.
nu din viață,
ci din cenușa rămasă caldă.

și poate că a înflori
nu e altceva decât a arde încet -
până când mă transform în culoare.