Mi s-a rupt lemnul crucii la gleznă.

Când mă plimb îmi iese
Un os alb și lung
Prin picior.

I-am spus doamnei mele:
„Coase-l!”
Mi-a zis: „Aruncă-l!”

„Nu!”, i-am răspuns.
„Bagă-l pe foc!”, insista.

„Nu!
Cu el
Și când merg
Și când stau
Și când dorm
Mă simt cel mai bine.”

De atunci nimeni nu mă vede.
Toți privesc crucea, glezna și osul.

Și doamna mea,
Care l-ar arde și arunca,
Îmi tot zice:
„Ce bine îți șade
Cu glezna crucii ruptă!
Râd și cucii de tine.
Parcă ai fi nălucă!”