Când trezeam copiii din noi era albastru de slavă,
acum ninge și copiii se trezesc de unii singuri
făcând cu brațele noastre bătrâne oameni,
ce dacă-s de zăpadă...
Un iepure ronțăie nasurile oamenilor albi,
când și tu ai pe chip o frumusețe de alb
și nasul tău a mirosit tristețea, năvălind pe chipul meu negru,
de pământ reavăn, în virginitatea de sub omăt...
Copiii râd, deși aud în noi lumina stingându-se,
un întuneric năvălește pe coapsele tale,
pregătit să mănânce merindele Șarpelui,
intrăm unul în altul cu uneltele organelor genitale,
copiii râd, întristând orgasmele noastre...
Din viitor vine un copil în carne și oase,
atunci vor fi flori și copilul va plânge întâi
apoi va culege albine-n petale...
Și iar va veni iarna, o babă cu baticul alb,
torcând lâna de pe trupul Mioriței noastre
cea fără să tacă, vestind un crepuscul în care
ni se va face nuntă în stele,
sufletele noastre urcând în galaxii
și copilul din carne și oase
ne va coborî luturile în lut,
două stele vor cădea
în marea infinitului