Uneori, lumina palida a diminetii,
trecind incet prin crapaturi,
prin aburul laptiu,
pare ca nu-i lumina
ci pare ca-i ceva
ce eu nu pot rosti.
Parca din trup s-ar scurge sufletul,
incet, cuminte, in pamant
si s-ar culca pe-o parte.
Ma simt stingher si trist
dar n-am sa uit.

Stau in genunchi
si prin pamantul umed
te zaresc plangand,
plangand de fericire ca ma vezi.
Saruta-ma bunica
si canta-mi si vorbeste-mi
la fel ca mai demult,
sa-mi fii din nou si mama
si ceva mai mult de-atat.

Dar nu mai poti canta, nu-mi poti vorbi,
tu poti acum doar plange.
Si plangi bunica, caci ma vezi pe mine,
caci eu nu mai pot plange,
caci nu mai am cu ce.
Te-ai dus si nu pot plange,
si fara tine
eu sunt mai trist ...
si parca si mai gol.