MONOLOG ÃŽN OBSCURITATE


Aripile mi-s frânte

Zborul mi-e cenusă

Cerul nu știu unde s-a ascuns

Către ce lume să-mi plec

Ochii străpunși de întunerecul ce mă înconjoară

Nu mai am lacrimi

Nu mai am lumină

Sunt orb de ochi

Sunt orb de suflet

Infinitul nepătruns mă atrage

Așa, în genunchi târându-mă

Cu ochii în palme

Cu mâinile ca într-o rugăciune

Mă apropii

De ce și de cine ?

Nu știu unde să mă îndrept

În jurul meu e așa întuneric

și ochii din palme mă ard și mă dor

Oare unde s-o fi ascuns cerul ?

Doamne, iată-mă

Sunt nevrednicul tău călător.