Pe buzele crăpate de-ntuneric se-așează lumina
Ca un ruj de raze în aurora dimineții,
În iriși ziua presară polen cules de albina
Ce zboară prin iubire suspendată la marginea ceții.

Într-un rictus huzurește ura
Prelinsă pe buze mușcate într-un roșu răzvrătit,
Răzbunarea îi este urii armura,
Cu izbucniri de tunet în sine fulgeră om răvășit.

Casa liniștii este distrusă de tornada urii
Și sinele este tăiat de ferestrele sparte,
Cioburile scrijelesc ofense în arhitectura gurii.

Vorbele cu miez de ură taie cuvântul și-l împarte
În silabe de dușmănie dispersate în ființă,
Cu sensurile acide plimbând nimicul prin neființă.