uneori adevărul e doar un lup ce așteaptă cuibărit în rana mea arcuită peste iluzie
realitatea seamănă prea mult cu o câmpie
eu mă întreb doar dacă acesta e locul
unde pot să-mi las ranița
unde pot să nasc
unde pot să fiu femeie
unde pot să arunc resturile inocenței.

am distrus tot ce mi-ai lăsat
am distrus chipul tău ca și cum ar fi fost al meu
alerg cu nesaț mai ales noaptea încercând să înghit toată îndepărtarea
apoi îmi las tălpile afară de sub cearceaf. numărul secret al morții strălucește miop pe un bilețel mototolit.
acum în cunoștință de cauză tac. în carcera trupului meu țip.
ceva de aici se încheagă prea târziu
ceva rămâne definitiv alungat
ceva se transformă neîncetat în nostalgie cărnoasă.

piața se încolăcește toridă pe trupul meu prea mărunt
nu mai am umbră
nu mai am umbră
din colțul roșu mă pândește o panică mult prea largă
ca un drapel mai mare decât o țară. îi ofer cerul meu violet
dar nimic nu mai poate opri tot spațiul care îmi invadează acum simțurile.


cine sunt eu ca să iert

tu
mai înalt decât zidul învigătorilor
mai presus decât semnele zodiacale
mai fierbite decât miezul privirii mele de lighioană
îți împlinești destinul contorsionând lumea într-un măreț spectacol de umbre. de aceea uneori când mă arunc în tine ca într-o casă a liftului nu știu dacă o să urc sau dacă o să cobor.

între timp un război platonic ne împinge la marginea isteriei
am un călcâi vulnerabil în plus
am o inimă transfugă în loc de izbândă

până mâine aerul își va schimba dispoziția. între punctele cardinale va fi diferență doar de o privire. ochiul dintâi va fi tot al tău.

cine sunt eu ca să nu ucid

eu pot să anulez metabolismele interioare ale tristeții.
am în putere și gri-ul .
înțeleg atât de profund mecanismele fricii încât disperarea îmi pare un animal de casă torcând domol în brațele nostalgiei.
tu nu mă poți privi când am ochii aceia. știu.