Stau liniștită. E bine așa.
Sângele se zbate între urechi, între coapse.
Îl aud, îi știu casa și rostul, drumul lui lung
de la ficatul bărbatului meu înspre coapse,
către creier și ură.
Din mâna lui mare și grea în pliurile feței dimineața.
Stau liniștită.
Bărbatul meu plânge, iar sângele,
tot mai ușor, dintre urechi se scurge
pe fața de pernă.