The Saddest Music in The World



Sărută-ne,
Alungă aceste, rătăcitoare, mult prea
Umbre,
Ne du departe de valea crucificaților
Lăcrimăm
Lăcrimez
Lângă mine aud o inimă de sticlă
Cum se sparge
Trezește-ne
Corăbii
Pe când lunar se-avântă-n depărtări
Fără ultima șoaptă
Și mâinile căzute trist în poală,
Șarpele mă învață să repet după el:
„ – Aceasta este ora Lupului”
Cuvinte pe când
În scaune cu rotile sângerează
Sublimul amurg al agoniei noastre...

Ascultă!
Prin vis și albe prafuri
Moartea se aude călare
Sau cioburile
Geamului spart
A adormit acum,
Nu
Nu e dreptul tău să îl trezești
Din capătul lui de lume
Unde cu grijă și-a închis inima
Spune-le ca nu mai există
Nici albii amanți de la capătul pădurii
Peste luna prăbușită
Deșertul naște nefericite legende
În limba ceasurilor demult dispărute
Privește...
Prin perdele
Fantoma ta se vede
Mișcându-se trist
Senzual
Ca lenta sinucidere
A unei balerine


Nimic nu se salvează,
Zici
În pustie statuile
Predică geneza nașterii,
Sexualitatea divină
Sau avortul îmbrăcat în mireasă
La capătul seringii se află scrisorile de dragoste
Epopeea unui prometeu de porțelan
Ce a găsit focul între coapsele
Unei femei de lut
Pe care până și dumnezeu a uitat să o nască
Amintește-ți că noaptea poartă semnul tăcerii
Și visele sunt negre gânduri
Ascunse întrun colț obscur al camerei
Felinarele sunt monștri
Atunci când lumina lor te privește numai pe tine

Demult un înger mi-a șoptit:
„ – Crucea sau pustiul”
Între ele se poate sparge un glob de cristal
O lume își poate schimba cursul
Fără ca nimanui să îi pese
Iar noi,
Suntem mereu delăsători
În mersul sfidător printre amintiri
O viață ce s-a ni s-a ridicat împotrivă-ne
Fiindcă nu am învățat nimic din ea,
O enigmă ce poartă un craniu în capăt,
Ca o ultimă capcană a senzualității
Picturile zac mute
Nicicând neputând să alunge
Cancerul ce se târăște în sală
Frigul infernal
Și pereții deun albastru de gheață,
Fiecare salon se preschimbă-ntrun azil
În care nebunii reinventează normalitatea
Sensul iubirii și al urii
Înalță temple Morții Supreme
Căci numai ei ne mai putem închină
Când am devenit cu adevărat singuri

Acum eu plec
Te las cu umbrele tale
De improvizată fericire
Cu decepțiile de foileton
Și zeii tăi dezgoliți
Și aruncați în pat
Nu mai e nimic ce să ne acopere
Sticla s-a spart
A rămas Oglinda însăși
Pașii albi ai morții
Raful și visele zadarnice
Suntem doi paralizați în același scaun
Condamnați
Să nu ne putem apropia unul de celălalt
Și nici să nu ne putem despărți
E aceeași poveste de la începutul omenirii
Aceeași inimă în care șerpi își clocesc ouăle
Aceeași oră... a Lupului.