Păstrez în amintire gesturile
Acelor ce mi-au dat – ofrandă – apa.

În valea Rio Blanco izvorăște
neastâmpăratul Aconcagua, acolo
vroind să beau, m-am repezit la apa
unei cascade ce-n șuvițe albe
și înghețate-și resfira șuvoiul.

Lipindu-mi gura fremătândă,
m-a ars ca o licoare fermecată.
Trei zile buzele mi-au sângerat de apa
Ce am sorbit atunci din Aconcagua.

În câmpul Mitla, într-o zi cu soare,
cu mers, și greieri, m-am plecat asupra
unei fântâni, când a venit spre mine
un indian. A vrut să mă ajute
și, sprijinindu-mă deasupra apei,
el capul mi l-a susținut așa cum
oferi un fruct, cu mâinile-amândouă.
Eu beau și-n apa ceea era chipul
și-al lui și-al meu. Atunci înțeles-am
ca într-un fulger, că necunoscutul
din Mitla, indianul, era carne
din neamul meu străvechi, de la-nceputuri.

În insula numită Puerto Rico,
odihna copleșită de albastru,
trup liniștit, talazuri zbuciumate
și-o sută de palmieri, părând o sută
de mame. O fetiță-n joacă sparse
nuca de cocos, dăruindu-mi apa
palmierului, maternă, roditoare.
Și niciodată-asemenea dulceață
nu am băut, cu sufletul și trupul.

Îmi amintesc, pe când eram copilă,
Că mama-mi aducea ea însăși, apa
între o gură și-alta, aplecată
pe vasul de-argilă,-i vedeam fața.
Cu cât se ridica mai tare mâna-i,
cu-atât se cobora mai jos ulciorul.
Am încă-n suflet valea înverzită,
simt setea și privirea mamei… Poate
aceasta-i veșnicia:
să fim încă
așa precum am fost odinioară.

Păstrez în amintire gesturile
Acelor ce mi-au dat – ofrandă – apa.