uneori e nevoie de atît de puțin ca să fii fericit
întorci capul și se întîmplă să o vezi
stînd acolo cu picioarele ei lungi și albe
undeva între indecență și suavitate
un cuvînt despre ea mă evită negăsindu-și etimologia
ne simțim ca și cum ne-am întîlni
pentru prima dată în reflexia vitrinei
ne potrivim chipurile în sepia altor trupuri
din atelierul fotografic unde începe și se sfîrșește totul
ca un paradox cu care nu ne putem obișnui atingîndu-ne
fugar între faldurile negre ale camerei obscure
tristețea nu este un lucru dăunător
decît atunci cînd se hrănește cu propria sevă
pentru a înțelege partea emfatică a tăcerilor existențiale
ne oprim înainte de a deveni
un instantaneu incomod