Pe craca nălucită, a pinului din seară
în pălmi mai strînge scoarța, ca mîinile de prietini
și rîde surd poetul privind spre văi, aiurea
și mîngîie cu talpa văzduhul de sub cetini.

Bolnavă urcă luna, cu pete reci pe față
prin stîncile ce-apasă, grav, orele-mpietrite
și rîde surd poetul și-unduitoare-n juru-i
noptirea crește-n cercuri, subțiri, abia ghicite.

Iar pinii-opriți pe muchea, de-azur căzut pe stîncă
se-apleacă-ncet sub luna, ce-și urcă vîrcolacii
și rîde surd poetul, privind spre văi, aiurea
și noaptea crește-n cercuri, sonorizînd copacii.