stau închis pe o bancă
în fața catedralei tăcerii
cu mâinile strânse
cu timpul uitat acasă printre nasturi

prin parc se plimbă oameni invizibili
ale căror chipuri mi le amintesc
din visele altuia
omul de la colțul străzii
ce cânta la nai
acum stă cu mâinile lipite de cer
aproape de Dumnezeu
așteptând viscolul
cad frunze cu versuri de jazz scrijelite pe ele
fragmente de nori
stau pe umerii clădirilor
iar eu îmi dau seama
că toamna ne-a furat tuturor muzica