NOAPTEA LESBIANÃ

Am luat cartea să-nvăț
cea mai frumoasă moarte.
Nenumărate feluri: în glorii deșarte, viteaz,
dar cum să primesc când curajul e frica,
nebună și grea, frumos doar pentru
cei ce rămân și privesc cum te duci?

Răsfoind necurmat prin pagini cumplite,
de boală, de trăznet, de ape murdare,
de sete, de glonț, de spânzurătoare
– nimic de găsit, numai jale și chin,
bărbații când mor sunt lași și pustii.
Atunci am ajuns la capătul cărții
și-am zis: nu-i moarte frumoasă,
doar moartea-femeie.
Și-atunci am primit să mor ca și ea.

O seară întreagă am plâns așteptând
părul să-mi crească în plete,
cât alții-ntr-un an,
în oglinzi mi-am umbrit aspra privire,
să fie de zână, din trup mi-am făcut violoncel
și-am cântat cu glas dulce până ce somnul
m-a cuprins într-un vis cu un prinț fermecat.

Dar când a venit înspre zori
chiar moartea – tot femeie era.
Și greu m-am deprins cu farmecul ei.
Oricât am dorit să fiu mai frumoasă
ca ea – nu s-a putut.

Cuțitele ei erau reci și senine,
calde și tulburi numai atunci
când adânc m-au pătruns: tunet și nori dintr-o dată;
m-am lăsat sfârtecată fără un țipăt.
Funia ei cu care-a-nnodat
lațul și plasa erau de mireasmă,
mătase și smirnă aduse
din Nordul de gheață: vânt și zăpezi dintr-o dată;
m-am lăsat cotropită fără suspin.

Nu pot ca să uit sărutarea din talpă,
cu care mersul mi-a frânt,
ca să mor șchiopătând,
nici răsuflarea fierbinte din ceafă.

Aproape de moarte m-a dus umbra aceea de foc,
și eu să mor îmi doream,
ca o fată-fecioară cu giulgiul de mirt.
Nici un cânt, nici un sunet de áripi,
numai liniști, și chin, și plăcere.

Pe când era să dispar pe de-a-ntregul
în lumea aceea a ei,
a plecat, a plecat.
Aceasta e moartea, viu să rămâi
și aproape bărbat.