Și poate
locul ți s-ar fi lepădat de tăcere
cu dansurile sorbite îndelung din pântecul lunii
cu iarba purtată între copite de cerbi
până la ramurile coarnelor spintecând cerul
ca săgeata unui vânător înnoptat acolo sus
în insolența privirii
și poate ai fi purtat râul
pe picioarele tale poposind căldura ascunsă a stâncii
l-ai fi dus tot mai înalt
înspre izvoarele răcorite de peșteri
cu ecourile însemnând câte o viață
în pereții cavernoși ai odihnei
și poate
ai fi rostit focul în dansurile tale
scuturate de vânt
până în scorburile însomnite
de trupurile desculțe ale miresmelor
din pletele tale
și poate aș fi jefuit noaptea
de miezul ei înstelat
să-l adun în tine
și apoi să adorm
în beznele rămase pustii după tine