Nebunul


Zărit-am un nebun ce străbătea grăbit,
Aridele întinderi ale imensului deșert
Cu ochi măriți lunatic, cu părul răzvrătit,
Prin vremi atemporale, prin spațiul inert.

Priviri fugare, repezi, în juru-i arunca,
Iar gândurile sale realul disonau,
Trecea, așa, tăcut; căldura îl toropea
Și pașii în nisip, spirale mari sculptau.

El căuta ceva, cu o privire-absentă
Și murmura-ndelung cuvinte ne-nțelese.
Doar vântu-i răcorea privirea sa ardentă
Și pieptu-i tresălta în respirații dese.

El se oprea în loc, se încrâncena cumplit;
În neputința lui să zboare nu putea.
Prin marele destin aici e țintuit
Și gându-acesta negru, intens îl chinuia.

Iar jalea îl uda cu lacrimi de pelin,
Adânci regrete sumbre îl năpădeau duium,
Privea spre cer cu un sfâșietor suspin
Scrâșnea cumplit din dinți și iar pornea la drum.

Privindu-l cum se duce de parc-aicea nu-i,
În blânda zare care se ofilea incert,
Eu l-am oprit. Care este suspinul lui
De pacea o așteaptă în arzător deșert?

El căuta în zadar acel anume loc
Ce este pus unde e așezat cuvântul,
Îl simte cum pulsează în suflet și în corp
Și se va liniști doar când va găsi gândul.

- O, bietule nebun, cauți marea geneză
Și către centrul său pornit-ai să ascezi.
Dorești să fii unde nici îngerii cutează!
Aici îți este locul, aici poți să visezi.

Și te compari, neghiob, cu însuși Creatorul
Iar gândurile grele, ce rău te mai muncesc.
Fi mulțumit că tu ești muritorul
Iar unde vrei ajunge e visul nebunesc.

De sus de-acolo, pe unde visul doar ajunge,
Căzut-au în neant și aștrii luminoși.
Deci tu să fii atent căci sufletul se frânge
Dacă vei face pe îngeri furioși!

Rămâi pe loc; oprește-te și ascultă
Și lasă-te purtat de gând din univers
Când faci dovadă de rătăcire multă,
Sărmanule nebun, nimic nu ai înțeles.

...El mă privea în ochi, apatic și absent,
Furat de gândul care ducea spre miazăzi...
Se răsuci spre zare și ascultă atent;
Ne-nțelegând esența în fugă iar porni...