I
În noaptea ce se lasă
Soldații adorm în corturi.
Gândul fuge spre casă,
Spre a Traciei piemonturi.
Căci rege fără milă
De la părinți i-a luat,
Din țara lor umilă
Să-l frângă pe-mpărat,
Pe mândrul Darius care
În măreția sa,
Călcat-a în picioare
Bătrâna Grecia.

II
Sunt multe ore-n urmă
De când Helios doarme.
Chiar străjile la turmă
Se sprijină in arme.
Doar Alexandru sigur
De veghe stă în noapte.
Un semizeu ce-i singur
Cu ale sale fapte.
Plecat cu oști de acasă
Și slujitori o mie,
Din Pella cea frumoasă,
ÃŽn Asia pustie.
Dorind ca și Ahile
Onoarea militară,
Plecat de luni de zile,
Uită de a sa țară.
Privește spre zenit
Cum lupii înghit Luna,
Convins că e menit
Ca să conducă lumea.
La Gordium tăiat-a
Nodul ce-n drum îi sta,
Prefigurându-și soarta
Pe care o va avea.
-O zei! Spuneți-mi oare,
Voi reuși să frâng
Oștirile barbare
Ce în câmpie curg?
-Viața precum Ahile
Voi putea să trăiesc,
Lumina altei zile
Să pot să o privesc?
-Ori ca și el prin Hades
Voi rătăci înfrânt,
Să fiu jertfit lui Ares,
Stăpân pe-ntreg pământ?
-Ce tulbure mi-e calea
Ce trebuie s-urmez,
S-ating îndepărtarea
La care doar visez!
-Zeus, stăpân puternic,
De ce să mai aștept?
-Dă-i forță celui vrednic,
Găsește-l pe-nțelept!
-Călește-mi generalii
Și dă-le minte-ntreagă,
Căci nu vreau represalii,
Fă-i asta să-nțeleagă!
-Nu-i vom lovi mai tare
Decât ne-au lovit ei,
Vom arăta-ndurare,
Macedoneni și ahei,
Căci nu prin răzbunare
Vom stăpâni pământul,
Ci prin strălocitoare:
Arta, cultura, cântul.
-Pe Darius, mândrul rege,
Eu mi-l voi face tată
Și vom avea o lege
În lumea împăcată.
Dar ca răspuns la ruga
Ce o adresa departe,
Umil precum e sluga,
Îi glăsuiește Marte:

III
-De ce să-ți tulburi viața
Cu niște vieți mărunte?
-Veni-va dimineața,
Vei vedea lucruri crunte.
-Gloria se clădește
Pe stive de osuare
Pentru cel ce pășește
Strivind tive-n picioare.
-La suflet nu vei pune
Viața atâtor perși,
Pe Darius vei răpune
Și sânge mult să verși!
-Ascultă-mi mie sfatul,
De vrei să fi un zeu,
Pur îți va fi păcatul...
Ascultă ce-ți spun eu!
Tânărul rege ascultă,
Gândește preț de o clipă,
Dar nu vreme prea multă,
Nerăspunzând în pripă:
-Ca fiu al lui Apollo
Tu crezi că aș putea
Să judec "strâmb" acolo
Unde "drept" s-ar cerea
Și aura divină
Care mă înconjoară,
S-o maculez cu vină
Și vorbe de ocară?
-Să-mi vând onoarea toată
Pe dezonoare zici?
-Ia-ți inima spurcată
Și pleacă, piei de aici!

IV
Deși pus la-ncercare
Și ademenit la rău,
În prag de înfruntare,
Convins de drumul său,
Își ușură vezica
Pe locul unde Marte,
Cu vorba-i ca urzica,
I-a spus lucruri deșarte.
Luna e înghițită
De discul larg solar,
Iar soarta hărăzită
De dansul planetar.
-Văzut-ai? Zise Aristotel
Ieșind atunci din cort.
Trezit din somn,sosi și el
Să vadă astrul mort.
-Ori adâncit în cugetări,
Uitata-i să privești
Cum Helios din depărtări
Ne aduce faste vești?
-Căci de mai e în viața ta
Ceva ca să mai speri,
E de la zei, victoria,
Tu în genunchi s-o ceri!
-Bătrân nebun, tu nu cuprinzi
Prin al meu infinit.
-Ca acvilă, muște să prinzi?
-Crezi c-am înebunit?
-Ruga e pentru muritori,
Nu pentru un semizeu.
-Nu mă feresc din calea lor,
Thanatos și Morfeu.
În mintea-ți slabă, om bătrân,
Înțelepciune nu-i?
-Lingușitorule, ți-o spun,
Nu-s fiu al omului!
-Nu mă împinge-n slăbiciuni
Și nici în crunt păcat,
Să calc pe morți, să spun minciuni,
Chiar zeii au încercat!
-Aceste lucruri pentru voi,
Bieți muritori, sunt bune.
-Nu vreau s-aud de sfaturi noi,
Vreau să conduc o lume.
Nu-i umilința pentru regi,
Dar nici spaima, trufia,
Ești înțelept când ști s-alegi
Mila, mărinimia.
-Decît un rege pe pământ
Cu inima de piatră,
Mai bine mort, precum un sfânt
Și ajuns în cer la vatră.
-Un rege adevărat e bun
Și milostiv cu ai săi supuși,
Nu un tiran bolnav, nebun,
Ce jubilează la ochi plânși.

V
Când soarele răsare,
Iar Aurora vine,
A dimineții boare
Revarsă pe coline,
Armatele degrabapornesc,
Formează rânduri,
Pe dușmani ei să-i bage doresc
În patru scânduri.
Mai mândru decât luna de pe cer,
Darius apare
Și-n carul său de bronz și fier
Arată ca un soare!
Falăngile sunt gata.
Nervoase intră-n luptă,
Dar mică le e ceata,
Iar a lui Darius multă!
Se strâng macedonenii
Și nu pot fi de atins,
Mai tari ca dorienii
Din Sparta, de neînvins!
Asupră-le din zare
Cad pietre și săgeți,
Dar din împresurare
Ei curmă multe vieți.
"Nemuritorii" cad,
A lui Darius elită,
ÃŽn gemete de iad,
Soarta le e cumplită!
Văzând perșii acestea,
Încep să se-nspăimânte.
ÃŽncet, se duce vestea
Unei înfrângeri crunte,
Se sfarmă oase-n arme,
Cercul de fier se strânge,
Lăsând în urmă carne
Și noroi gros de sânge!
E soarele-n amiază
Și cercul se închide,
Iar Helios veghează
Mașina ce ucide.
Până după amiaza
Nimic nu mai oprește
Falanga care groaza
În juru-i răspândește.
Căci nu e om sau fiară
În oastea cea persană
Cari să nu vrea să moară,
Sau să n-aibă vre-o rană.
Grosul oștii persane,
Cu frica-n sân, dispare
Se leapădă de arme
Cuprinși de disperare
Și-ncet se lasă seară,
Ei fug înspăimântați,
Sub vorbe de ocară,
De acești munteni turbați.
Alexandru, zeu tare
Senin lupta conduce.
Pe Darius vede-n zare,
Dar nu îl poate ajunge,
ÃŽnconjurat e bine,
Nobili ca niște lei,
Dar Alexandru vine
Și-și taie drum prin ei.
Când Darius dezertează,
Să-și riște viața vor,
Un scut ei îi crează din trupurile lor.
De sânge-i plină valea
Și Darius a fugit.
Deschisă-ți este calea,
Iskander, spre Egipt!

(va urma)