Am intrat în ascensorul submarin.
Am apăsat pe butonul verde
Și ascensorul m-a coborât la primul etaj.
Am deschis poarta de val,
Am trecut print-un coridor de scoici
Și am bătut la ușa peștelui ferăstrău.
M-a primit binevoitor,
M-a scuturat de algele cleioase,
A șters de praf un scaun de nisip.
M-am așezat
Și m-a servit cu o scoică de cerneală.
Am băut-o cu trezire
Și i-am cerut peștelui ferăstrău
Sfatul.
Mi-a rânjit,
M-a rugat să închid ochii
Și mi-a șoptit,
Intr-o ședință de hipnoză,
Că cerul nu există.
Trebuie să înțeleg că suprafața mării
E limita fericirii…
Poate că, de fapt, nici de plămâni n-am nevoie.
Și apoi, unde s-a mai văzut
O ființă care să n-aibă coadă.
E o rușine,
Adăugă peștele ferăstrău,
Societatea nu poate tolera așa ceva.
Consideră că era cazul
Să-mi fac autocritica.
L-am înțeles,
I-am dat dreptate…
Și pentru a-i dovedi că vreau să mă îndrept
Am picurat două lacrimi de melc.
I-am cerut să-mi facă un transplant de branhii.
M-a bătut pe aripioare,
Care-mi apăruseră ca prin minune,
Mi-a urlat
Că cerul a dispărut,
M-a anesteziat,
Și mi-amintesc doar că m-am gândit la icre.
Acum
Plutesc alături de frații mei pe fundul mării.
Peștele ferăstrău m-a modelat cu deosebită
dibăcie.
Respir prin branhii;
Astfel
Pot să și economisesc aer.
Cred că animalele inferioare mă numesc crap,
Netoții;
Dar ce-mi pasă?
Eu,
Acum,
Știu că cerul nu există.
Limita fericirii
E suprafața mării.
Și dacă,
Din când in când,
Scot capul deasupra,
Credeți-mă
Vă implor, credeți-mă,
O fac doar pentru a râde de ceva albastru,
Care nu există,
Dar își închipuie
Că se numește cer.

din "În noi e un cer mai adevărat"- Tel-Aviv-1984 (C).