Strecurat printre frunzele ofilite,
Gata să cadă,
Sufletul meu abia mai ajunge să te simtă,
Să te mai vadă;
Atât de bine stai camuflată
În spatele ferestrelor cu draperiile întunecate.

ÃŽntre noi, dincolo de noi,
Ca un vid surdo-mut, ca o prelată,
E lumea aceasta care nu ne vrea;
Oameni care nu suportă fericirea
Dacă ea nu lâncezește
ÃŽn noroiul din inimile lor.

Bufnița oarbă
Cu un X mare, negru,
Deasupra fiecărei pleoape,
Cocoțată pe stâlpul porții,
Îmi șoptește complice:
Urcă omule, în lumină!
Părăsește bezna deasupra căreia plutești!
Umbrele uitării te vor îngropa
Iar la apelul de seară
Nici un înger nu își va mai aminti
De numele tău.

Dan David, Los Angeles, Oct-05-2005.