Azi e marți. 13. Am ore la anul patru. Ies din casă și-mi taie calea o pisică.
E a domnului de la trei. O strigă Kakaia! Kakaaaia!... Kakaaaaakia!...
A predat rusă la liceu. Acum are optzeci și unu de ani.
Detest pielea de profesoară. Câț!...
Aș schimba-o mai degrabă cu pielea de pisică.
O detest pentru că am fost mereu o studentă nemulțumită.
Rar îmi plăcea de cineva. O singură dată am ieșit cu un prof la cafea.
De fapt noi l-am invitat. Mie, Luanei și lui Miki ne-a dat țigări Kent pe sub masă.
Celorlalte nu le-a dat. Ce oribil!... Cu ceilalți profi discutam de la doi metri distanță.
Odată l-am sunat pe Willy Kent, pentru că nu mai venea la oră.
Dom’ profesor, bună-dimineața! Mai veniți la oră?
Că noi am venit toate ca-n păr și vă așteptăm... Damn!...
Așa zicea... Damn! Vin acuma. Scuze. Am lucrat toată noaptea la o traducere.
Mai așteptam o jumătate de oră până ajungea în Mitar Poș. Pardon, Pitar Moș.
O fi din cauza pisicii... Nu, nu. Pisica era albă.
Doar vârful cozii era negru. Alb-negru. Alb-negru.
Stânga-dreapta. Stânga. Dreapta. Ca-n politică.
Detest pielea de profesoară... Doamnă. Nu. Dumneavoastră. Nu.
Doamna profesoară. Nu. Nu. Nu.
Și uite-așa mă bat pe umăr jumătate dintre studenți. O treime nu pricepe.
Doar câțiva mă tutuiesc pe bune. Cu ei ies la cafea.
Îmi place la nebunie să-i fac să râdă. Dar să râdă rău de tot.
De mine, de chelneri, de ei între ei, de lei paralei...
Măi, Willy, nu vrei să ne naștem direct clovni în viața următoare?