Și-am plecat cu tot de-acasa,
cu-amintiri si cu covrigi,
și știu ca vei plânge fată,
dar nu poți sa ma convingi.

Că-ntr-o prăpădită gară,
peronul, trenul ma cheamă
Doar un gând pulsează-n frunte:
Către munte . . .

Plec cu trenul . . .
Nu imi pasă de bilet.
De mă prinde controlorul,
îi dau 100 de Jack.

Sunt singurul în cupeu.
Trenul șerpuieșste valea
în fumuri de dimineață,
în fumuri de șemineu.

Prin fereastra prăfuită
las în urmă tot ce-a fost.
Și simt cum tot se va pierde,
Simt cum sufletul mi-e ros.

Am trecut acum de-Azuga.
Roca varsă serpentine,
pinii murmură suspine,
dar eu am uitat de tine.

Privind cum ceața frământă
frunzele cele uscate,
oglindind sclipiri de stâncă
trenul merge mai departe.

În mireasma dimineții uit de tot.
Brazii-mi cântă numai mie
si toți munții mă îmbie
la tine să nu mă-ntorc.

Contemplând cum bea de zor,
mă îndrept spre coridor:
Preastimate controlor,
eu din tren nu mai cobor . . .