Când tocmai mirosea a primăvară,
te-ai reîntors, mireasă-n alb;
până la tine însă-i vară,
nimic nu urcă,
nu coboară,
miroase doar a primăvară.

Mireasa mea cu solzi de ceară,
dispari în ape,
te retrage-n pești,
în iarba malurilor
crești,
căci nunta nu e,
nu va fi
decât o margine de zi
bătută-n cuie –
alt Christos
ne va petrece
albu-n os,
va fi și Unul și Niciunul
și ne va crește-n trupuri
scrumul,
când tocmai înc-o primăvară
inel pe deget înconjoară.

Spun Da
cu gura altcuiva.