Vioara apune în mâinile ei,
Lent palmele i se prefac în scântei

Și iarba e-n sânge și pietrele dor,
Trupu-i devine vitraliu sonor,

Munții se retrag, de tristețe, în cer,
Raze târzii pe fruntea ei pier,

Arborii capătă o culoare ciudată,
Pământul îmi pare străvezie pată,

Cea din urmă notă e-atât de aproape,
Că îi simți răstignirea în ape,

Un joc între umbrele nenuntiților zei.
Vioara apune în mâinile ei.