- Cântecul ei, draga mea,
De nebunie și de țigani,
L-au zis un cuc și-o cucuvea,
Cântic de moarte și la mulți ani -


*


Peste râpi de făgădău,
peste noaptea ca un tău,
urlă vântul - câine rău -
peste drumurile sparte,
șuieră un vânt de moarte,
pe sub luna în inele,
trec strigoi și joacă iele,
peste scoborâta zare,
carul mic și carul mare
își pocnesc din balamale
osiile de cleștare.

Prin vâlcele și hârtoape
și pe-nvolburate ape,
bântuie o vijelie
de pustiu și de urgie.

Cine-i vede, cine-i știe,
cine poate să le-ație
drumul, când pornesc să vie
despletiți în negre spume,
țiganii de peste lume?

Cu foc de stele și iască
vine șatra țigănească,
vin și poposesc stăpâni
în poiana cu aluni
și și-au prins în coviltire
curcubeul și-o tingire.

Îmbrăcați de sărbătoare,
vin zlătarii cu zlătare.
Între toate mai frumoasă,
palidă și rușinoasă,
stă Viana lăcrămată,
o grădină-nrourată,
stă sub bolta serii-naltă
și lacrămi de stele-o scaldă
pe Viana, starostea,
care-și plânge dragostea.

Dragostea de-un an și-o vară
i-a dus-o vântul de seară,
când i-a spus o cucuvea
că bărbatul n-o mai vrea
și s-a hotărât s-o vânză
pe-o snamie de balcâză.
N-o să-i mai sărute-acum
ochii vineți ca de fum,
n-o să-i mai strivească sânul
starostele și stăpânul!

- "Spune-mi tu, cărturăreasă,
dacă-i alta mai frumoasă,
spune-mi tu, de-a văzut el
un mai fraged ghiocel,
mai tras mijloc prin inel?
C-aud cucu-n glas subțire,
cântă-a noastră despărțire
și-aud mierla-n ghiers mai gros,
plânge-al nostru trai frumos!"

- "Viano, tristă nevastă,
ce spui tu e vorbă proastă:
de i s-a făcut de-o slută,
pe tine tot nu te uită;
două flori nu-s gemene,
dar alta să-ți semene?
Nu-i fată de colonel
mândră ca tine la fel,
nici ghiers de privighetoare
să te cânte nu-i în stare!
Uite, că de ce ai parte,
zice în ghioc și-n carte:
mie-mi spune un spatiu
să nu-l crezi, că e candriu;
în tobă îmi spune-un zece
că e capiu, dar îi trece;
și-mi mai spune un birlic
să n-ai grijă de nimic!"

- "Spuie cărțile ce-or vrea
eu rămâi tot corcorea';
geaba că e cartea bună,
el cu alta se adună
și mi-e inima-n furtună!"

Lungi, sub despletita șatră
dorm țiganii somn de piatră,
dar pe sub crengile ude,
vineți, ochii se-aprind
și-al ei chiot lung se-aude
de aramă și argint.

Plimbă-n pânza nopții, rară,
sânii ei de jar și ceară,
se înalță, se coboară,
undă limpezită-n seară,
fum și pasăre ce zboară,
se cufundă-n noaptea-ntreagă,
albă umbră-n umbra neagră
și se pierde-n depărtare,
umbră mică-n umbra mare;

frânge-n legănatu-i joc,
subțirelul ei mijloc;
fără cântic, fără strună,
sub încremenita lună,
Viana joacă nebună;
o grădină în furtună.

Doar brățara-i sună-n gleznă
prin adânca nopții beznă,
și-i atârnă-n zare, grele,
policandrele de stele.