Un fior mă străbate și-mi vine să plâng;
era mult prea frumos și prea bun pentru mine
acum sunt iar singură, pustiu mi-e în gând...
furtuni, uragane îmi bântuie-n inimă,
mă biciuie ploaia și lunec spre mormânt...
Valurile vieții m-acoperă, mă frământă...
simt singura mea legătură dispărând
aud cum mă strigă acum din pământ:
"Hai vino odată, dar vino femeie!
Ce-ți trebuie ție tandrețe, iubire?
Coboară odată! Ești blestemată;
prea mare e lumea, iar tu ne-nsemnată;
prea greu pentru tine, te-agăți de o ață...
Te-aștept în pământ... renunță la viață!"
și știu că acel spirit nu minte...
Nimic nu există aici pentru mine
prea rece-s la toate, orice se-nfiripă
distrug... Mai am numai milă:
Mi-e milă de mine că sunt tot ce sunt;
mi-e milă de dragostea noastră târzie;
mi-e milă de-a noastră inconștiență;
mi-e milă de lacrimi degeaba vărsate,
de neîmplinite dorințe, de visuri spulberate...
Mai bine dispar. Mi-e greu să îndur
să văd printre lacrimi suferință în jur...
Atâta tinerețe pierdută, de ce? Pentru ce?
Pentru o femeie care este ce e...
Mai bine fugiți cât mai e timp...
Cât încă pe voi mai sunteți stăpâni,
cât nu v-au vrăjit vorbele mele
și nu v-au topit sărutările
atât de dulci, dar atât de mortale...
Plecați, feriți-vă de-al meu blestem,
e greu pentru mine, pentru voi e infern...
Mai bine uitați-mă, pentru voi eu mă tem...
Atât cât mai pot să vă spun: ascultați-mă!
Pentru voi e mai bine: trăiți! Ocoliți-mă!!!