mi-e dor uneori să ating umbra soarelui
imposibila ei dezvăluire
în jocul timpului cu luna ascunsă

mi-e liniște iarna printre miracole
împletite în jurul pământului
ca într-o îmbrățișare târzie
născătoare de siluete transparente
subțiri precum tulpina singurătății

mi-e străină respirația umbrelor
rătăcind printre sălcii înmărmurite
doinind părinții din apele cerului
râuri încărunținte de trecere
fără o deltă unde să-și verse anii

mi-e teamă să deschid poarta vântului
rămân legată de o rădăcină firavă de sânge
între pământ și apă fac podul de brațe
tulburând bătrânii luntrași
ce ascultă ultima oară dorul peștilor