I

În țara visurilor mele, cu-adânci păduri de portocali,
Acolo unde palmierii înalță frunți cutezătoare,
Sub cerul tropicelor roșii, sub foc de raze orbitoare,
Acolo unde dorm păunii sub lungi alee de migdali,

Demult, demult mi s-arătase, un vis, un lac cu panta lină;
Creșteau și florile de lotus, și albe flori de iacint,
Și lin de tot plutea o barcă, mai mult în umbră ca-n lumină,
Și-n barcă, trist, cânta poetul, pișcând din strune de argint.

Cântarea lui, înduioșată, era o sfântă rugăciune,
Regret adânc ce se ridică în toată seara către cer;
Din glasul lui puteai cunoaște că toate sunt deșertăciune,
Că tot ce-n om e mai puternic e dorul vecinic de mister.

II

“Brahma, Indra, o Kamadeva, Krișna, Agin, o zei puternici,
“Puternici zei ce ne conduceți în lupta noastră pe pământ,
“Deschideți porțile eterne; sunt drept, sunt sfânt printre cucernici,
“Dar arde sufletul în mine de pacea sfântului mormânt.

“Mi-ați dat destul, în taina nopții. Sub cortul meu de frunze late,
“Să-mpace sufletu-mi, trimiteți fâșii de raze argintii;
“Curmalii-n duo cu zefirii, prin ritmuri sfinte, cadențate,
“M-adorm, și-n somn revăd splendoarea divinei voastre-mpărății.

“În zori de zi, când aurora, roșind ca pudica fecioară
“Ridică vălul trist al nopții, în glas de păsări mă trezesc;
“Mă cheamă blândele izvoare și pomii mândri mă-nconjoară,
“Și-asupra mea, cu dărnicie și flori și frunze risipesc.

“Din rodul spornic al naturii un dar bogat cu prisosință
“Ați dat poetului Walmiki, nemuritor și sfânt buchet,
“Dar pentru dar, o zei puternici, în mine nu-i recunoștință,
“Căci este un dar de nemurire ascuns în cântec de poet.

“Cântarea mea i-amărăciune; m-apasă-a voastră dărnicie;
“Zadarnic dați atâtea daruri, mă simt pe-atâta de sărac;
“Deschideți porțile eterne; deschideți sfânta împărăție,
“Mormântul e supremul bine, acolo numai mă împac”.

III

Atunci ieși din mări și luna, era un corn frumos de taur;
Gâlveava frunzelor se stinse, din joc zefirii s-au oprit,
Și peste lac se-ntinse o pânză țesută-n fir de-argint și aur,
Și lacul leneș se întinse, a suspinat și-a adormit.

Crăpă-n zigzag nemărginirea și zeul Krișna-atot puternic,
Pe-un car de roze se coboară din tronu-i mândru de palmier;
Poetul lira își aruncă, își pleacă fruntea de cucernic
Și-n clarul lacului se vede și jos și sus același cer.

Krișna răspunde: “Pentru tine am fost mai bun ca un părinte;
“Ar zice lumea că din raze în astă lume te-am adus,
“Vărsai în sufletul tău roze ce-am smuls din harurile sfinte,
“Și-am zis gândirii tale: zboară mai sus de nori, de cer mai sus.

“Spre ciuda mea, în clarul serii mă cheamă trista-ți rugăciune;
“Ar zice toți c-am fost cu tine un crunt dușman neiertător;
“De unde-atâta deznădejde? – De-unde atâta amărăciune?
“Atât desgust de omenire? De rai de unde-atâta dor?”

IV

Atunci Walmiki, grav și rece, întinse brațele-n lumină;
“Krișna, el zice, către tine, nu-s demn privirea să ridic;
“Mi-ai fost de zece ori părinte, și tu din gloria-ți divină
“Te-apropii, plin de îndurare, de mine, viermele cel mic.

“Dar cadă ura ta asupră-mi, că-n mine nu-i recunoștință;
“Eu văd cu pismă înșiși șerpii din fala ta părtași că sânt;
“Din cer tu cați cu bunătate l-așa de josnică ființă,
“Le dai și lor tovărășie, când singur, vai! sânt pe pământ.”

Krișna zâmbi dumnezeește, simțise el întreaga taină,
Văzu că-n opera-i sublimă nici el n-a fost desăvârșit,
Și zise: “Facă-se-a ta voie!” întinse-apoi rozalba-i haină:
Ușor, ca fulgu-n legănare, pe țărmul apei s-a oprit.

Apoi din lotus smulse-o floare, curată floare și plăpândă,
Suflă în ea și-i dete drumul, iar lacu-n cercuri tremură,
Și iată, unde se despică: din ea fecioara cea mai blândă,
Roșind ca frageda-aurora, de apă păru-și scutură.

V

Krișna mai zise: “Floare-Albă, căci floare este al tău nume,
“Îndreaptă-ți fața spre Walmiki, de-acum cu el ai să trăiești”.
Mai zise iarăși lui Walmiki: “Îți dau eu azi un dar pe lume
Ce seamăn n-are, a ta cântare c-un nou avânt să-nsuflețești”.

Dar Floarea-Albă: “Doamne mare! nu voi să stau așa cu dânsul!
“Privește-n inima-i spurcată cum negri șerpi îi mișuiesc!
“Privind tu însuți n-ai fi-n stare de jale mare să-și ții plânsul!
“Din lut m-ai scos, în lut prefă-mă; de câte văd mă îngrozesc”.

“Văd mări cu vecinică furtună, ce urlă-ntinse către maluri,
“Cu fiare-n lanțuri ferecate răgind în sus c-au flămânzit,
“Nu vezi scânteie de lumină pe spuma turburilor valuri!
“Și-ntr-însul văd prăpăstii sute, și dânsul rabdă umilit!”

“Vezi mări ce urlă spumegoase, Krișna îi zise, vezi caverne,
“Vezi șerpi și-n totul întuneric? Tu, Floare, fii lumina lui;
“Zâmbește-i tu, și-n zmbet pune căldura dragostei eterne,
“Atingă brațul tău grumazu-i, de vrei durerea să-i răpui”.

Deci Floarea-Albă se supuse: poetul mâna îi atinse,
Și-ndată inima-i zdrobită de foc divin s-a luminat;
Din jocul florilor cu vântul o dulce muzică se-ncinse,
Și zeul însuși, prins de farmec, cu dor nespus a suspinat.

Iar barca, lebădă ușoară, din os de scoici meșteșugită,
Purcede lin, legănătoare, spre țărmul lacului opus,
Pe când Walmiki, în picioare, strângând tovarășea-i iubită,
Îngână cântecul vieții, cu mâna dreaptă-ntinsă-n sus!