Transparență albastră
a văzduhului înghețat,
picură-mi în suflet
boabe de struguri zemoși.
Să mă bucur de surâs și lumină,
căci mă tem de moarte,
întuneric și ploi.

Ce simplă e resemnarea
într-un univers indiferent.
Cât de previzibilă
devine legea norocului,
când ți-a mai rămas
doar o singură cale.
Masca pe care o port,
închisoare cu flori la zăvoare.

Fug să mă ascund
în sufletul cuvintelor,
ca într-o mirifică grădină,
mă abandonez în fața zilei de azi
ca o tânără cadână,
mă înving.
Vreau să respir doar visare.

Nu mă mai lupt
cu temerile mele,
cu limitele în iubire
și în necunoscut.
A venit clipa
să mă despart de uimire,
întâmplarea ca și tăcerea stâncii
e lucrul cel mai firesc.

Lumina lunii îmi mângâie părul,
iar eu citesc Epigonii.