în minuscule cești de cafea din piele
luna părea tulburată de zaț
am cuprins-o familiar pe după umeri
și i-am spun monoton: las-o moartă!

albul nopții avea ceva din solemnitatea imortelelor
urâțenia absolută
părea frumusețe pentru că în fiecare zi o însoțea
aceeași culoare
în obraji
dezvelind oglinda în care s-a rujat anna karenina
nu pe buze
pe dinți
apăsat cu dragoste încât s-a spart tubul imposibil
de măsurat în ruble

tăieturile nu aveau alt
rost decât să sângere
frânturile de speranță
erau ținute în sticle de camfor
poate vor folosi când se va întâmpla marea curgere
linul pieptănat al părului
în lung
croirea cămășii de noapte
în care
nu încăpea și sânul stâng

ană ană îi spuneam dar nu înțelegea nimic în română
râdea și da politicos din cap
așa cum dau păpușile de ținut pe bord în mașină
în ochii parcă atinși de cataractă
se făcea deodată lumină poate
erau farurile unei alte fericiri rulând pe contrasens
fără frână
fără claxon
la brațul unui domn de pică

ridică-te, ană, ridică! pe mine cui mă lași?
- domnule
trebuie să coborâți – mi-a zis vecina de compartiment:
elegant pieptănată
rujată
sâni opulenți –
ați ajuns la iași