Sunt bolnav si aprins ca un caldarâm bucurestean -
o sa mor, asta-i sigur - putin îmi pasa!
Imi pare rau doar ca n-am decât 20 de ani,
ca nu stiu cine sunt si din creionul asta ce ar fi putut sa iasa.


Mi-au placut mult versurile aspre, mustoase,
toate lucrurile pline si nete, copilul voinic, precoce, care nu plânge,
mi-au placut florile, toate florile,
sa zdrobesc în pumni sanatatea lor de huma si sânge.


Am iubit mult stelele, luna,
cu ciudata lor aritmetica sentimentala,
admiram soarele pentru ca era mare si departe,
pentru ca era nestatornic si umbla în pielea goala.


Mai las în urma, în peretele camerei, urmele mele, "Harta politica a lumii",
pe care îmi faceam zilnicele calatorii planetare -
o sa gasiti însemnate pe ea baza mea navala, Tasmania,
de unde mi-aruncam elanurile si urina în mare. (...)


Pe acest pat cineva a trait orizontal o viata de douazeci de ani,
aici, cu ochii în ecranul tavanului, am
existat atâta timp, neverosimil si în regres,
tot aici, în 1942, s-au scris aceste rânduri pentru un eventual deces