Caragiale n-a existat. A existat numai o țară frumoasă și tristă în care mai toți oamenii erau condamnați la crâșmă pe viață. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mâinii în lanțuri. De zăngăneau cârciumile la fiecare sorbitură. A existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creșteau gheare și gâturi de găină și mai ales picioare și capete de porci. Dar femeile acelui loc își îmbiau degeaba bărbații să guste din ele. Căci oricât au mușcat ei de pofticioși n-au reușit să cadă de tot din raiul acela.
Dar mai ales a existat o baladă numită "Miorița", care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea și-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult și cu care vorbea și se-nțelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Și toată lumea din acea țară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpânului ei cel drag? Dar nimeni n-avea puterea să-și spună-n față adevărul adevărat. Și anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali și le-a spus: "Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mândră crăiasă, a lumii mireasă. Sunt singură și ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sunt foarte rău bolnavă. Veniți să-i tragem un chef."
Nu, Caragiale n-a existat. Au existat niște cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilașii de clasa-ntâi și să caligrafieze, să scrijelească cu un cuțitaș pe toate țestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morții noștri cei dintâi, ăi mai prima din toți, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă.
Și-a mai existat un băiețel de vreo 6-7 ani, numai în chiloți - l-am văzut eu cu ochii mei - care adormise cerșind, cu mâna-ntinsă, în stația de metrou și oamenii îi puneau mai departe în palmă și el se trezea fericit de cât primise în vis...
Și-au mai existat și niște mame care-și alăptau cu greu copiii, de la colțul ochilor, cu lacrimă, nu le țâță, cu lapte...
Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume și pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea - li s-a spus simplu: Caragiale...