dimineața mă întinde zilei cu o încheietură
sunt atât de urât un copac care și-a scos
tot lemnul din el toată seva
și a făcut să nu se mai vadă
în frunzele sale
coloana ta dreaptă și picioarele ieșite
în fața casei
așteptând o noua călătorie
prin iarbă

ți-a fost dat un fir lung de fier o
rădăcină
trecută prin mijlocul fiecărui lucru
când inima ta se mișcă un pic mai încolo
îți spun
vezi că și eu mă mișc
animal cu douăsprezece fețe
fără nici cea mai mică remușcare

doar că n-ai mai putea să aduci
încă un lucru sub această cupolă
care stă să cadă
cu fiecare mască pe care mi-o pun
devin mai neîncăpător
mai urât sub iubirea ta retezată
netezită către perfecținune
dată cu lac