odată întorcându-mă în orașul adolescenței mele
am trecut pe la liceu veche preparandie de dascăli
era vacanță și școala era pustiită o școala fără copii
e cel mai trist lucru din lume am urcat la etaj să-mi caut clasa
treptele de piatră altădată purtau urmele pașilor noștrii
acum erau umplute cu beton cineva s-a decis să le facă mai frumoase
am urcat anevoie nu mai era scara mea scara de care mă legau
atâtea amintiri betonul acesta nu mă cunoștea
de sub el pietrele mă strigau cu vocile curate ale colegilor mircea mircea mircea mircea mircea mircea mircea mircea
tu stăteai la capătul coridorului la fereastră
era acolo un ficus viguros silueta ta nehotarâtă
și niște frunze mari negre
în rest mereu o lumina albă în care apăreai și dispăreai deopotrivă
acolo am scris prima poezie noi încă aveam trupuri de înger
ochii și mâinile noastre vorbeau înca o limbă dintr-o altă lume
și de care ne îndepărtam tot mai mult încet încet
apoi ai dispărut fără să-mi lași o vorbă un cuvânt scris
pe un bilet pe un perete pe o frunză
prietena ta mi-a spus că ai plecat în țara ta cea
veche de la miazănoapte nu v-au lăsat nici să vă îmbrățișati prietenii
și mi-a mai spus că te-ai oprit pe malul unui râu
și-ți piepteni părul bălai și te gândești la mine
numai eu am rămas să mă izbesc cu luntrea de-o stâncă
într-o apă fără izvoare și fără vărsare până m-au luat la oaste
și acolo am învățat să fiu bărbat n-am mai plâns
dar dădeam tot mai des cu baioneta într-o păpușă de cârpe
când am plecat de acolo știam deja să ucidem
și mai aveam câteva amintiri cele esențiale

am ieșit din școala și-am trecut pe strada ta
la numarul șapte era altă casă mai mare
cu multe etaje un bloc
numai eu știam că acolo fusese odată o casuță în stil
cu iedera și flori cățărate pe gard și că acolo o fetița
răspundea în germană când o striga mama ei din casă
ja mutti ich komme gleich și-mi făcea șireată cu ochiul