Cu câtă-nverșunare
întinzi către mine mâini
și-mi răspunzi mereu c-o-ntrebare
doar pentru că ți se cuvine totul...
Aș fi vrut să te pleci
un bob-zăbavă, peste lacrimi,
în tăceri albastre și reci...
Aș fi vrut să taci, preț de-un apus
să nu mai repeți într-una ce vrei
și cu cât ești tu mai presus
pretutindeni,
numaidecât... și-n lumina ochilor mei...