Mi-e teamă
să nu usuc pământul cu așteptarea mea
și nici să-mi pierd surâsurile prin timpuri.
Mi-e teama să nu mă uit prin stele
înălțându-mă după tine
și nici să mor acum,
când încă sper.
Atât de ros pare ochiul meu
aruncat în cuvânt
și-atât de vag se rupe în două
picătura alungată din privire.
Mă sorb agale dintre umbre
fără măcar să gust din secundă sau oprire.
Clipa în care m-am alungat spre tine
mă doare,
dar am trecut.
Mi-e somn și mă evapor.
E liniste!
În curând vei apărea.