de două ori pe zi merg de-a lungul unui râu gălăgios
dar pentru mine râul e asemenea unui copil care nu se oprește din plâns
pentru ca fiecare drum al meu să se petreacă în liniște

în nopțile ploioase numai ce-l văd pe câte unul
ieșind bălăbănindu-se de după stiva de lemne
și întrebând nervos „care ești acolo, bă?”
dar eu nu răspund – capul meu a devenit insula
pe care cerul azvârle scheletele zeilor

pe unii îi aud mărturisindu-și suferința
și eu îi consolez ca și cum ei nici nu m-ar vedea
ca și cum între mine și ei
poezia ar fi un perete

de ce să renunț? mi-am spus
fiecare nu trăiește decât viața lui
cu iubire greșind locul
anul
luna și viața

atâtea răspunsuri aflând
încât nu mai știu să aleg
felul meu de a fi