Ce deznădejde, femeie străină,
te-a trimis să-mi imaculezi pragul
cu pulpele sângerând o răcoare necunoscută?
Cum ai putut auzi năruirea unei candele
când cuvântul lui Dumnezeu e un foșnet abia?

Ce deznădejde, femeie străină,
te-a trimis nesilită în acest pat înghețat
de câte iubiri a cuprins pân-la tine
- empireu al schimniciei fără speranță?
Cine ți-a dat liniștea cu care mă-nvălui
dăruindu-te parcă, întregindu-mă doar,
potolind orbirea copilului
lacom să smulgă fructul,
apucându-i doar forma,
ce deznădejde, femeie străină?

Înțeleg, o, abia acum înțeleg,
eu am mai cunoscut umilința victoriei
și îmbogățit cu încă un naufragiu
recunoscător m-aplec peste buzele tale
umezite de roua de diamant a castității
impenetrabilă-n veci.

Ce deznădejde! Ce deznădejde!