tu ar trebui să mă recunoști și din profil
sunt închisă în trupul acesta de prea mult timp
îmi folosesc pulpele ca să te rețin în mine
îmi folosesc ochii uneori ca să-ți amintesc
că în temnița aceasta de carne
sunt eu, singura certitudine că exiști



nu-mi mai amintesc când. nu-mi amintesc unde
pentru că mereu locurile cunoscute se surpă
niciodată nu e așa cum am crezut. nimic nu mai e cum știam.
locurile de joacă ne devin morminte
acum suntem și noi de nerecunoscut
suntem năpădiți de moarte și pir înalt până la brâu



eu te văd din goana unui tren fără stații
văd cum ne iubim printre catastrofele rutiere
la barieră așteaptă sinucigașii amânând clipa
ratând încă un tren intercity dintre orașele noastre tot mai isterice



nu mă mai gândesc de mult să-mi iau viața
e o pace specială în care
armonia se întinde ca o peltea peste graba mea de a pleca
oricum plecăm prea curând. eu am înțeles asta într-o zi
când fiarele au zbierat în mințile ei pierdute
când mirela s-a transformat în cântec
și-atât


mi-re-la-mi-re-la–mi-re-la


de-atunci suntem egali cu noi înșine.
nu mai pui întrebări și asta e bine
pentru că știi
eu sunt piatra din care e făcută casa noastră
eu sunt uterul lumii în care ne vom întoarce de-acum


copiii dezastrului ne aplaudă toată noaptea
și nu cred voi putea să mai dorm vreodată.


zilele ni se frâng pe la mijloc ca niște lujeri prea înalți



ar fi timpul să mă recunoști acum. ar fi timpul să pășim unul în altul ca într-un ascensor miraculos care să ne transporte acasă.