6, 7 octombrie 2007

NAȘTEREA UNEI LACRIMI –
(experimente)

tăvălită-n sare privirea mușcă un colț
de nor, lumina crește, se cristalizează…

un fir de praf sau fum
ori ceapă crudă și gata
roua pe obraji!

aseară am adormit stând la pândă
o stea ca o gaură în cortina dintre soare
și aici-ul meu vremelnic părea că
se apropie vertiginos – n-avea colțuri
rotundul ei, inele rotund amețitor, mă absorbi
la trezire aveam bruma pe pleoape
de aici a pornit totul, am vrut
să îmbunătățesc ceva, am repetat experimentul
norul, privirea… detalii aparent în plus, inutile
cortina săpată în sare… am înțeles
de mi-aș pierde văzul, pipăind o lacrimă aș ști că
nașterea ei nu contează
iubire, neîmplinirea ei, bucurie neașteptată, compasiune
fie și de paradă sau iritație nici acestea
nu mai au însemnătate… în coaja unei lacrime
să nu poposiți
nu-i faceți disecție și n-o mai bănuiți c-ar fi
limbă clopoțelului care
trezește «speranța» la ora exactă pentru voi
am găsit
am găsit acolo muzica
aceeași ca la nașterea mea!
______________

OM DE CUVÂNT
Cuvântul meu
dacă se face țăndări în drum spre Dumnezeu
nu-i nimic, va căpăta mii de traiectorii…
o silabă va ajunge totuși fie «am»
sau «in»
El știe
că am rămas legat țărânii și-n încercarea
de a zbura n-am reușit să mă țin
strâns agățat de cuvânt

repetiția pe oricare din glasuri e inutilă
la unul din capetele călătoriilor mele
voi fi gol
toate cuvintele se vor rătăci
mustind de iubire inima mea nu o va da
unui cocor, nici unei gărgărițe, tot unui OM
și aș fi mulțumit
măcar de ar avea altfel
unghiile
________________

TOATE ACESTEA ÎNTR-UN FLASH
tare aș vrea să știu cu ce viteză trece
viața prin mine astăzi!

cantitatea de întâmplări surprinse și nu bănuite
la care-mi participă atomii sau taină să cântăresc?!

Arme și scuturi au toți și
ce apăra sau râvni cu ele însă puțini
refuză vanității traiectorii!

libertatea nu-i măsură tălpii – undeva
o chestiune la «cutia de viteze» a morții
câteva rugăciuni rătăcind cine știe pe unde și
experiențele pe care le face Lumina cu noi
mutându-ne cu repeziciune punctul care unește
umbra cu trupul iată… la urmă, la urmă de tot
și Speranța cu iluziile ei evoluând pieziș
știu sigur că «Tema ei de doctorat» nu va fi
niciodată «Astăzi» alege mereu alungirea
ecoului
când ni se izbește țeasta de piatră, protagonistă
nefiind nici piatra și nici țeasta, ci
unghiul, atât, nu vă mire!

rolul precis al acestui moment nu-i
să scriu, să scriu bâiguieli, cioburi din înțelesuri
coșcogeamitea poemul plutește în nimic –
voi spuneți Univers…

stau pe holul vieții și mă holbez la pietre
și, Doamne, iute mai trece astăzi-ul
prin mine
________________

UMILINÞA PIERDUTÃ?! sau „scene pseudopoetice pastorale”
…izmene
aurii, probabil, mătase mov în pălării admir și albe mantii
sidefii, negre, mă înclin, trec, «profesioniștii» păzea!… corul
litere arhaice, tradiții?! (bulversat)
Un ogor sferic pe care trudește un singur plugar peste ape
și limbi de uscaturi… lume țopăind, fiecare
cuprins de importanță trece… privindu-l nu-l vede ca și cum
acela face parte din decor și atât

Două, cel puțin, ipostaze aparente – lămuriți-mă de ce
omului i se dau superlativele «prea…», iar Domnului
îi spunem simplu Dumnezeu, de parcă ar fi un concept
al nostru care pleznește de emoție că l-am scornit?!

„Nu voi apuca să aflu
se apropie lama
brazdă nouă peste țărâna aceasta…” nelămurirea mea nu-i
sămânță
doar abur, duhul pământului în cale iertării

Cu scuze tuturor, Preafericitului Daniel conform numelui
îl judecă doar Dumnezeu, cât și tuturor «prea – ba chiar mai
mult – înalților»… cu îmbuibarea și rușinea lor cu tot – le-aș
zice așa: noi suntem turma (prostimea) și avem berbeci
și miei și oi deșelate de atâta lână… nu păstorul știe
unde-i iarba cea bună pentru că nu o gustă!
Un măgar, câțiva câini, iată,
și baciul cu bâta lui – pe care nu o folosește… ce
priveliște!
________________

VALERIU BARBU (DANDEȘ GANEA)

Dacă doriți să-i scrieți, adresa e: Barbu Valeriu, str. Traian 252, cod. 800186, Penitenciar, Galați