te așezai la rădăcina copacilor
tăiai bucăți din brațele ce-nlănțuiau
tenebrele catedralelor îngropate
și le-mplîntai ca pe niște menhiri
pe străzile ce năvăleau, de nisip, oriunde
decupate-n fîșii peste iarbă
te vedeam cu umerii împovărați
iar pașii tăi renășteau din asfalt
spălînd cu zăpadă funinginea apoi topind-o
sub tălpi
străzile se crăpau nu puteau să te țină
te revărsai greu, de apă, dincolo de matca lor

ciopleai praguri din ramuri
răsucite spre zori
sprijinite-n amiezi de anotimp
cu muguri opriți în ascultare
și le sădeai
înaintea caselor
s-ațină rostogolirea de trupuri
și ferestre

te vedeam împovărat
de praguri
pe care le răsturnai
printre rotitoare globuri
urcai prin fluxul de aluviuni
ce curgeau, cioburi, din orașe
împotriva lui urcai
cu umerii grei de trunchiuri ude.