Lumina lunii se oglindește
ÃŽn umbra timpilor ce vin,
Lângă mireasa-i se oprește,
Cu fața-i albă ca un crin.

Atinge umerii cei goi,
Sărută buzele cele reci,
Ar vrea s-o vadă, și strigoi,
Ca să se iubească-n veci.

Ar vrea ca buzele închise
Să-i răspundă sărutării.
Însă dorințele-i sunt vise
Ce se pierd în spuma mării.

Privește corpul decedat,
Îi mângâie de-aur părul
Și se roagă ne-ncetat
Nevrând să vadă adevărul.

Pe fața mândrei se schițează
Un ușor zâmbet trist,
De parcă pe el îl visează
Cu ea în Paradis.