Noaptea
e timpul meu de plâns…
o aud,
neagră
cum mă strigă
și spune povestea mea,
norilor.

Fereastra mea albastră,
este complicea ei
mută, tăiată adânc,
o poftește mereu
în sufletul meu strâmt;
și-mi spune neagră:
“mori pentru a-l mai putea iubi vreodată”

Închid fereastra,
iar noaptea,
mută
de uimire,
se scurge lent
și neagră,
pe sub gânduri albastre
tăiate adânc în mine,
și-mi cuprinde inima
cu mângâieri negre
de catifea
cu sclipiri de stele.

Și-mi cântă
nebună,
tangouri cu sclipiri
de mii de ani:
“ mori pentru a-l mai putea iubi vreodată”

și-atunci,
simt cum mi-e dragă moartea.